impresii
totul dispare, totul se transforma in viata.. locuri si oameni pe care i-am iubit pleaca.. nu putem decat sa le imortalizam si sa le regasim in ce mai putem..
Mi-am adus aminte de copilaria mea de curand. Acum cateva zile stateam linista in fata calculatorului cand aud: “fata blonda! Fata blonda de la etajul 1!!!” Scot capul pe geam: 2 pusti de vreo 6-7 ani: “ne dai si noua te rog mingea de pe balconul tau?” Urmarea a fost ca m-am jucat cu ei cu mingea vreo jumate de ora, pana mi-am adus aminte ca totusi aveam o treaba “importanta” de facut, asa ca a trebuit sa plec.
Nici nu stiu de ce mi-e mai dor, poate de faptul ca atunci ma puteam juca cu mingea toata ziua, fara sa-mi fac griji ca am intarziat undeva, mi-e dor de inghetata cu fistic, poate de castanele pe care le culegeam in fiecare an… mi-e dor de faptul ca atunci nu puteam uri pe nimeni, nu puteam face sa sufere pe nimeni, nici pe mine…
mi-e dor de 2 mai si de vama, care pe atunci erau doar niste satuce uitate de lume, unde la orice terasa ma duceam, ei stiau ce vreau sa ascult: Beatles.
Ieri m-am intalnit din nou cu cei doi pusti in fata blocului si mi-au zis “buna ziua”. Si am inteles brusc ca nu mai sunt totusi colega lor de joaca, ci fata aia mare la care se uita de jos in sus si cu care nu mai au curaj sa vorbeasca…
reintoarcere la copilarie
facand cercei si margele din sfoara mi-am adus aminte de un loc demult uitat, un loc ce era al meu si acum e al lor.. vama.. un loc al copilariei mele, al viselor mele destramate, al singurelor clipe de fericire, cand te trezesti dimineata si primul lucru pe care il auzi sunt valurile care se sparg..totul dispare, totul se transforma in viata.. locuri si oameni pe care i-am iubit pleaca.. nu putem decat sa le imortalizam si sa le regasim in ce mai putem..
Mi-am adus aminte de copilaria mea de curand. Acum cateva zile stateam linista in fata calculatorului cand aud: “fata blonda! Fata blonda de la etajul 1!!!” Scot capul pe geam: 2 pusti de vreo 6-7 ani: “ne dai si noua te rog mingea de pe balconul tau?” Urmarea a fost ca m-am jucat cu ei cu mingea vreo jumate de ora, pana mi-am adus aminte ca totusi aveam o treaba “importanta” de facut, asa ca a trebuit sa plec.
Nici nu stiu de ce mi-e mai dor, poate de faptul ca atunci ma puteam juca cu mingea toata ziua, fara sa-mi fac griji ca am intarziat undeva, mi-e dor de inghetata cu fistic, poate de castanele pe care le culegeam in fiecare an… mi-e dor de faptul ca atunci nu puteam uri pe nimeni, nu puteam face sa sufere pe nimeni, nici pe mine…
mi-e dor de 2 mai si de vama, care pe atunci erau doar niste satuce uitate de lume, unde la orice terasa ma duceam, ei stiau ce vreau sa ascult: Beatles.
Ieri m-am intalnit din nou cu cei doi pusti in fata blocului si mi-au zis “buna ziua”. Si am inteles brusc ca nu mai sunt totusi colega lor de joaca, ci fata aia mare la care se uita de jos in sus si cu care nu mai au curaj sa vorbeasca…
1 comentarii:
Ganduri profunde potentate de o fire foarte reflexiva! Sunt de acord cu tine ca "Time is the fire in which we all burn". Dar nu asta face ca totul sa merite? Faptul ca nimic (nici lumea, nici Vama, nici macar Noi) nu ramane la fel, totul se schimba. Poate fi inspaimantator, dar poate fi si minunat. Oricum noua nu ne ramane decat sa traim cu intensitatea ultimei clipe, sa nu facem nimic cu jumatate de masura, sa fim imbratisam cu totul motto-ul "Carpe Diem". Ca sa nu inchei nostalgic il citez pe eroul copilariei noastre Winnie the Pooh: "Well," said Pooh, "what I like best," and then he had to stop and think. Because although Eating Honey was a very good thing to do, there was a moment just before you began to eat it which was better than when you were, but he didn't know what it was called.
Trimiteți un comentariu